aveau sinea unui numitor comun
a unei scări memorabile
spre niciunde
locul ăla de unde se aud păsările
revărsându-se la viață
ca un șirag de pietre
aruncate în distanță

dar cum eu nu sunt un om ca toți ceilalți
urc și cobor cu realitatea în minte
treptele tuturor celor de dinaintea mea
desenez păsări cu degetul deasupra umărului care
încă mai are ceva urme de femeie tânără
din seara trecută când
aproape mi s-a oprit inima
de fericire
realizezi că mai am de umblat
dintr-o minte în alta
dintr-un picior în alt picior
treaptă după treaptă
până sus
pe locul din dreapta de la geam
al trenului de suprafață
care traversează din lumea noastră
toată lungimea subteranelor